Tag Archives: Poienelor

Amintiri despre Brașov IV: Ziua când au venit americanii

Nu cei care au bombardat vila Kertsch. Alții.

Dacă ar fi să aleg o singur stare  care să ne caracterizeze pe noi, ca popor, în perioada tranziției – despre care am mari dubii că s-ar fi încheiat în realitate -, aceea este naivitatea. Eram niște naivi optimiști care credeam că până la democrație mai e un pas neînsemnat. Trăiam o naivitate combinată cu exaltarea în fața a tot ce înseamnă valori formale sau de fond ale lumii occidentale.

Vorbesc despre tranziția timpurie pentru că întâmplarea a făcut să mă nasc la doi ani și jumătate înainte de schimbarea din 1989. Ca urmare, memoria a început să acumuleze date, evenimente și imagini aproximativ o dată cu zorii noului regim. La naivitatea colectivă se adăuga naivitatea mea de preșcolar și de școlar din ciclul primar, mai târziu. În fond, cele două nu prea aveau nimic în comun.

Unul din momentele semnificative pe care le asociem astăzi anilor ’90 este intrarea francizei McDonald’s în România. Ne-am înghesuit atunci atrași de ceea ce consideram o frântruă din visul american, de culori, de mirosul de ulei rânced, de libertatea pe care o savuram flămânzi sub forma unui BigMac împachetat în hârtie cerată și a unei porții de cartofi prăjiți cu maioneză.

Am umplut deja trei alineate fără să spun nimic despre Brașov, așa că ar fi bine să trec la ce vreau de fapt. Episodul de astăzi din seria amintirilor va fi despre deschiderea primului fast food McDonald’s din Brașov, cel de la Poienelor colț cu Calea București. Data stelară: iulie 1996.

Pentru început, să ne amintim cum arăta zona în acea perioadă. Mergând dinspre oraș pe Calea București spre Dârste, imediat cum lăsai în urmă intersecția semaforizată (pe atunci) cu bulevardul Saturn și strada Poienelor, părea că orașul se termină. De-a dreapta și de-a stânga drumului, doar câmp și iarăși câmp. Nici urmă de hipermarket sau benzinărie. Doar câteodată, oi sau vaci aduse la păscut. Puțin mai departe, un pod peste calea ferată care intra în uzina Roman și, după încă o bucată bună de mers, cele câteva blocuri și fabrica de bere din Dârste. Așadar, noul bastion al consumerismului se construia la marginea zidurilor înalte ale blocurilor de pe Saturn și Poienelor – ultimul front urban – care apăreau precum o fortăreață gri celor ce se apropiau dinspre Timiș sau Săcele.

Într-o perioadă în care nu prea știam noi ce înseamnă și cu ce se mănâncă strategiile de imagine și de vânzări, oamenii au avut grijă încă din primele zile ale lucrărilor să înfigă doi țăruși de care au prins o pancartă prin care  ne anunțau că acolo se va deschide „pentru Dvs.” un restaurant McDonald’s. Ceea ce nu a făcut decât să amplifice așteptarea tuturor, inclusiv pe a mea. De fapt, acum nici nu știu sigur ce așteptam. Oare ce înțelegeam eu atunci din tot ce se întâmpla? Probabil că eram dornic, ca orice copil, să vânez noi gusturi (nesănătoase), atras probabil și de toată imaginea de prieten al copiilor pe care și-o clădise firma. S-ar zice că mă câștigaseră de client, ca și pe mulți alți kinderi de ieri și de azi care își trăgeau și își trag părinții de mânecă să le ia un Happy Meal. (Nu l-am încercat niciodată.)

Dar iată că a venit și ziua Z. Nerăbdător, m-am îmbarcat cu bunicu’ și bunica în Oltcit și am luat cap compas cel mai căutat punct al zilei. Acolo, ce să vezi? Înăuntru și la mesele de pe terasă nu aveai loc să arunci un ac, la tobogan coada era comparabilă. Așa că ne-am hotărât să trecem pe la McDrive, adică un loc unde îți comanzi și îți primești porția direct în mașină fără să te mai dai jos, după care pleci și o mănânci pe genunchi în mers, în parcare la Timiș sau acasă din farfurii de porțelan. Nici acolo coada nu era mai prejos (ajungea până în stradă), dar măcar nu stăteam în picioare și rândul era oarecum mai ordonat. Am înțeles repede regula: la primul ghișeu comanzi, la al doilea plătești, iar la al treilea îți preiei comanda. Îmi amintesc că am luat ceva pe bază de hamburgeri, cartofi prăjiți și plăcintă cu mere. Plăcinta nu mi-a plăcut și nici acum nu-mi place. Celelalte, treacă-meargă. Le-am mâncat acasă și nu prea mi-au ajuns pe toate măselele.

Cam așa a fost ziua când americanii cu BigMac-ul au intrat în Brașov. Niciodată nu am mai văzut locul la fel de aglomerat. Între timp am înțeles că singurul lucru care îi diferențiază este acela că reușesc să vândă bine niște sandwichuri mici și scumpe. Un fel de aperitive. Totuși, de atunci și până azi am rămas cu o mică plăcere: de a sta pe terasă și de a privi specatcolul zilei. În prim plan, traficul rutier; mai în spate, munții Piatra Mare și Postăvaru. Deschiderea peisajului merită câte un McChicken din când în când.

De atunci, multe alte mărci de renume au apărut în Brașov, dar nici una nu a produs emulația din prima zi a McDonald’s-ului. Astăzi cunoaștem o saturație atât de mare de denumiri de magazine, cârciumi, benzinării și hipermarketuri încât nimic nu ne mai impresionează. Și nici eu nu mai am mintea și timpul liber de la 9 ani ca să mă entuziasmez de toate.

PS: În curtea McDonald’s-ului din „Steagu” există singurul vagon de tramvai rămas pe teritoriul Brașovului. Este un vagon motor (mai are și pantograful) Duewag folosit ca loc pentru petreceri de zile de naștere ale prichindeilor.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania
III – Cu trenul pe stradă

Advertisements