Tag Archives: Brașov

Amintiri despre Brașov V: Casa cu vultur

Pentru amintirea de azi coborâm către Brașovechi pe strada Lungă până la intersecția cu fosta stradă a Operetei. Pe aici trece unul din drumurile posibile către sau dinspre casă. Celălalt, mai frecventat de către mine, este prin Șirul Livezii. Demult, pe vremea când nu apucasem să trec de multe ori pe acolo pentru simplul motiv că existam de prea puțini ani pe Pământ (vreo trei-patru), cineva din familie s-a gândit să îmi indice, cu grija cu care arăți unui copil ceva ce i-ar putea stârni interesul la acea vârstă, un vultur sculptat la colțul casei dintre cele două străzi. Și de atunci am rămas fixat. De fiecare dată când sunt în preajmă privesc spre vultur. El stă nemișcat, sub turnuleț. Tencuiala s-a mai scurs, strada Operetei a devenit a Bisericii Române, dar vulturul așteaptă de decenii cu aripile deschise un zbor ce nu a început încă, cu capul întors de la lunga stradă, ignorând firele electrice care stau să-i lege picioarele.

Cine știe ce mecanisme ale memoriei au făcut să îmi rămână întipărit acea particulă de timp de acum aproape 20 de ani. Poate că a fost evenimentul care a declanșat interesul meu pentru detalii evidente sau ascunse ale clădirilor pe lângă care trec. Cert e că vulturul casei de pe colț va rămâne primul amănunt de arhitectură pe care l-am conștientizat vreodată.

PS: Astăzi am observat numeroasele simboluri ale strugurelui de la baza ferestrelor.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania
III – Cu trenul pe stradă
IV – Ziua când au venit americanii

Porumbei

Una din mărcile proprii ale oricărei piețe largi dintr-un oraș o constituie porumbeii. De ceva timp încerc să îmi dau seama dacă ei sunt într-adevăr atrași în mod expres de aceste spații deschise sau dacă este doar o impresie. Să zic așa, densitatea de porumbei este aceeași în orice tip de zonă a unei urbe sau este mai mare în piețe? Până la urmă, dacă e așa de bine acolo, porumbeii ăștia de la mine de la bloc sunt mai fraieri? Mă rog, n-are sens să fac o teorie din toată această chestiune care probabil mă macină doar pe mine.

Voiam doar să spun că Piața noastră a Sfatului are și ea porumbeii de rigoare care fac cam tot ce fac confrații lor din marile piețe ale marilor orașe europene: se înghesuie creând o mare de cozi ridicate acolo unde câte un turist sau un localnic își face milă de ei cu o mână de grăunțe, decolează cu toții ca un val atunci când un copilaș se gândește că ar fi amuzant să îi sperie, descriu niște coregrafii superbe atunci când au oră de spectacol sau – mai probabil – când simt proximitatea vreunui prădător în aer, se duc la culcare devreme prin firidele caselor împrejmuitoare umplând de porumbelaț (un fel de găinaț, dar emis de porumbel) pe lângă ziduri și alte activități porumbelești.

La sfârșit, încă o nedumerire din ciclul „ce se gândește mintea mea în gândul ei”. Oare ce părere are marea masă a porumbeilor despre cei albi sau maronii care se disting întotdeauna prin raritatea lor? Dar despre guguștiucii care, spre deosebire de ei, au darul cântatului?

Și mai la sfârșit, câteva poze de vară și de iarnă cu prietenii:

Să se vadă Cetățuia

În opinia mea, Cetățuia Brașovului de pe dealul Straja are o mică problemă (alta decât confuzia care se face între această fortificație și Cetatea Brașovului*). Nu prea se vede. Adică, eu sunt partizan declarat al ecologiei, împăduririlor, aducerii procentului de spațiu verde din intraurban la un nivel cât mai ridicat ș.a.m.d. Să nu avem neînțelegeri. Dar aici consider că se poate face un compromis. Cetățuia Brașovului nu este exploatată din două puncte de vedere.

Primul: potențialul de contribuție la calitatea peisajului urban. În cazul în care vegetația crescută pe zona superioară a dealului ar fi înlăturată, ansamblul fortificației va genera un impact vizual puternic în multe puncte ale zonei centrale a orașului. O înălțime cu o astfel de construcție istorică va deveni un punct de reper important în pesiaj, punând în valoare Cetățuia și completând în mod fericit o zonă de multe ori plăcută ochiului. Consider ca fiind rațional compromisul defrișării zonei superioare a Strajei pentru scopul menționat.

Al doilea: potențialul de a deveni un punct de belvedere spectaculos. La fel cum Cetățuia nu poate fi văzută foarte bine de jos, zonele înconjurătoare nu pot fi foarte bine văzute de pe deal. Doar în perioadele în care copacii sunt desfrunziți se poate întrezări orașul-cetate printre trunchiuri și crengi, atât cât să stârnească interesul de a vedea într-o zi toată panorama deschizându-se fără opreliști. Dată fiind perioada suficient de lungă de când Straja este împădurită, cred că pentru mulți unghiul de observație va fi absolut nou. Mai mult, ochii curioși își vor putea imagina cum, cu veacuri în urmă, dealul servea ca punct de observație, văzând pământurile pe care vechii străjeri le scrutau în căutare de posibili vrăjmași apăruți la orizont. Omenește vorbind, am avea o panoramă de 360 de grade dintr-un punct strategic de observație.

Acestea fiind spuse, lansez și eu o propunere nevinovată. Către nimeni. Mai degrabă, e un fel de întrebare retorică: „n-ar fi fain?”. Că n-am eu poziția de a lansa propuneri urbanistice.

* De multe ori, Cetățuia este în mod eronat creditată ca fiind Cetatea Brașovului. De obicei, de către cetățeni non-brașoveni. Cetatea Brașovului era jos, între dealuri, iar Cetățuia era o fortificație care făcea parte din sistemul de apărare extra-muros al cetății. Ca fapt divers, Cetățuia era de fapt un bastion, singurul apărat de mercenari și nu de breslași brașoveni.

Amintiri despre Brașov IV: Ziua când au venit americanii

Nu cei care au bombardat vila Kertsch. Alții.

Dacă ar fi să aleg o singur stare  care să ne caracterizeze pe noi, ca popor, în perioada tranziției – despre care am mari dubii că s-ar fi încheiat în realitate -, aceea este naivitatea. Eram niște naivi optimiști care credeam că până la democrație mai e un pas neînsemnat. Trăiam o naivitate combinată cu exaltarea în fața a tot ce înseamnă valori formale sau de fond ale lumii occidentale.

Vorbesc despre tranziția timpurie pentru că întâmplarea a făcut să mă nasc la doi ani și jumătate înainte de schimbarea din 1989. Ca urmare, memoria a început să acumuleze date, evenimente și imagini aproximativ o dată cu zorii noului regim. La naivitatea colectivă se adăuga naivitatea mea de preșcolar și de școlar din ciclul primar, mai târziu. În fond, cele două nu prea aveau nimic în comun.

Unul din momentele semnificative pe care le asociem astăzi anilor ’90 este intrarea francizei McDonald’s în România. Ne-am înghesuit atunci atrași de ceea ce consideram o frântruă din visul american, de culori, de mirosul de ulei rânced, de libertatea pe care o savuram flămânzi sub forma unui BigMac împachetat în hârtie cerată și a unei porții de cartofi prăjiți cu maioneză.

Am umplut deja trei alineate fără să spun nimic despre Brașov, așa că ar fi bine să trec la ce vreau de fapt. Episodul de astăzi din seria amintirilor va fi despre deschiderea primului fast food McDonald’s din Brașov, cel de la Poienelor colț cu Calea București. Data stelară: iulie 1996.

Pentru început, să ne amintim cum arăta zona în acea perioadă. Mergând dinspre oraș pe Calea București spre Dârste, imediat cum lăsai în urmă intersecția semaforizată (pe atunci) cu bulevardul Saturn și strada Poienelor, părea că orașul se termină. De-a dreapta și de-a stânga drumului, doar câmp și iarăși câmp. Nici urmă de hipermarket sau benzinărie. Doar câteodată, oi sau vaci aduse la păscut. Puțin mai departe, un pod peste calea ferată care intra în uzina Roman și, după încă o bucată bună de mers, cele câteva blocuri și fabrica de bere din Dârste. Așadar, noul bastion al consumerismului se construia la marginea zidurilor înalte ale blocurilor de pe Saturn și Poienelor – ultimul front urban – care apăreau precum o fortăreață gri celor ce se apropiau dinspre Timiș sau Săcele.

Într-o perioadă în care nu prea știam noi ce înseamnă și cu ce se mănâncă strategiile de imagine și de vânzări, oamenii au avut grijă încă din primele zile ale lucrărilor să înfigă doi țăruși de care au prins o pancartă prin care  ne anunțau că acolo se va deschide „pentru Dvs.” un restaurant McDonald’s. Ceea ce nu a făcut decât să amplifice așteptarea tuturor, inclusiv pe a mea. De fapt, acum nici nu știu sigur ce așteptam. Oare ce înțelegeam eu atunci din tot ce se întâmpla? Probabil că eram dornic, ca orice copil, să vânez noi gusturi (nesănătoase), atras probabil și de toată imaginea de prieten al copiilor pe care și-o clădise firma. S-ar zice că mă câștigaseră de client, ca și pe mulți alți kinderi de ieri și de azi care își trăgeau și își trag părinții de mânecă să le ia un Happy Meal. (Nu l-am încercat niciodată.)

Dar iată că a venit și ziua Z. Nerăbdător, m-am îmbarcat cu bunicu’ și bunica în Oltcit și am luat cap compas cel mai căutat punct al zilei. Acolo, ce să vezi? Înăuntru și la mesele de pe terasă nu aveai loc să arunci un ac, la tobogan coada era comparabilă. Așa că ne-am hotărât să trecem pe la McDrive, adică un loc unde îți comanzi și îți primești porția direct în mașină fără să te mai dai jos, după care pleci și o mănânci pe genunchi în mers, în parcare la Timiș sau acasă din farfurii de porțelan. Nici acolo coada nu era mai prejos (ajungea până în stradă), dar măcar nu stăteam în picioare și rândul era oarecum mai ordonat. Am înțeles repede regula: la primul ghișeu comanzi, la al doilea plătești, iar la al treilea îți preiei comanda. Îmi amintesc că am luat ceva pe bază de hamburgeri, cartofi prăjiți și plăcintă cu mere. Plăcinta nu mi-a plăcut și nici acum nu-mi place. Celelalte, treacă-meargă. Le-am mâncat acasă și nu prea mi-au ajuns pe toate măselele.

Cam așa a fost ziua când americanii cu BigMac-ul au intrat în Brașov. Niciodată nu am mai văzut locul la fel de aglomerat. Între timp am înțeles că singurul lucru care îi diferențiază este acela că reușesc să vândă bine niște sandwichuri mici și scumpe. Un fel de aperitive. Totuși, de atunci și până azi am rămas cu o mică plăcere: de a sta pe terasă și de a privi specatcolul zilei. În prim plan, traficul rutier; mai în spate, munții Piatra Mare și Postăvaru. Deschiderea peisajului merită câte un McChicken din când în când.

De atunci, multe alte mărci de renume au apărut în Brașov, dar nici una nu a produs emulația din prima zi a McDonald’s-ului. Astăzi cunoaștem o saturație atât de mare de denumiri de magazine, cârciumi, benzinării și hipermarketuri încât nimic nu ne mai impresionează. Și nici eu nu mai am mintea și timpul liber de la 9 ani ca să mă entuziasmez de toate.

PS: În curtea McDonald’s-ului din „Steagu” există singurul vagon de tramvai rămas pe teritoriul Brașovului. Este un vagon motor (mai are și pantograful) Duewag folosit ca loc pentru petreceri de zile de naștere ale prichindeilor.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania
III – Cu trenul pe stradă

Șase litere sub stânci

Când au agățat cele șase litere pe Tâmpa m-am întrebat: la ce bun? E aproape ca pe vremuri, când au scris STALIN cu brazi printre foioase pe un întreg versant al Tâmpei. Acum nici nu s-au sinchisit să-i pună virgulă lui Ș. Dacă te uiți mai jos, în labirint, orice stradă are numele afișat de zeci de ori de-a lungul ei. De te rătăcești, e lucru cu folos. Arunci un ochi pe o tăbliță și afli unde ești. Așa am înțeles la ce e bun să scrii BRASOV deasupra urbei. Pentru cine nu știe în ce oraș a nimerit.

Cu textulețul acesta particip la Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema, despre care am aflat prin intermediul textului înscris de Alpha.