Amintiri despre Brașov IV: Ziua când au venit americanii

Nu cei care au bombardat vila Kertsch. Alții.

Dacă ar fi să aleg o singur stare  care să ne caracterizeze pe noi, ca popor, în perioada tranziției – despre care am mari dubii că s-ar fi încheiat în realitate -, aceea este naivitatea. Eram niște naivi optimiști care credeam că până la democrație mai e un pas neînsemnat. Trăiam o naivitate combinată cu exaltarea în fața a tot ce înseamnă valori formale sau de fond ale lumii occidentale.

Vorbesc despre tranziția timpurie pentru că întâmplarea a făcut să mă nasc la doi ani și jumătate înainte de schimbarea din 1989. Ca urmare, memoria a început să acumuleze date, evenimente și imagini aproximativ o dată cu zorii noului regim. La naivitatea colectivă se adăuga naivitatea mea de preșcolar și de școlar din ciclul primar, mai târziu. În fond, cele două nu prea aveau nimic în comun.

Unul din momentele semnificative pe care le asociem astăzi anilor ’90 este intrarea francizei McDonald’s în România. Ne-am înghesuit atunci atrași de ceea ce consideram o frântruă din visul american, de culori, de mirosul de ulei rânced, de libertatea pe care o savuram flămânzi sub forma unui BigMac împachetat în hârtie cerată și a unei porții de cartofi prăjiți cu maioneză.

Am umplut deja trei alineate fără să spun nimic despre Brașov, așa că ar fi bine să trec la ce vreau de fapt. Episodul de astăzi din seria amintirilor va fi despre deschiderea primului fast food McDonald’s din Brașov, cel de la Poienelor colț cu Calea București. Data stelară: iulie 1996.

Pentru început, să ne amintim cum arăta zona în acea perioadă. Mergând dinspre oraș pe Calea București spre Dârste, imediat cum lăsai în urmă intersecția semaforizată (pe atunci) cu bulevardul Saturn și strada Poienelor, părea că orașul se termină. De-a dreapta și de-a stânga drumului, doar câmp și iarăși câmp. Nici urmă de hipermarket sau benzinărie. Doar câteodată, oi sau vaci aduse la păscut. Puțin mai departe, un pod peste calea ferată care intra în uzina Roman și, după încă o bucată bună de mers, cele câteva blocuri și fabrica de bere din Dârste. Așadar, noul bastion al consumerismului se construia la marginea zidurilor înalte ale blocurilor de pe Saturn și Poienelor – ultimul front urban – care apăreau precum o fortăreață gri celor ce se apropiau dinspre Timiș sau Săcele.

Într-o perioadă în care nu prea știam noi ce înseamnă și cu ce se mănâncă strategiile de imagine și de vânzări, oamenii au avut grijă încă din primele zile ale lucrărilor să înfigă doi țăruși de care au prins o pancartă prin care  ne anunțau că acolo se va deschide „pentru Dvs.” un restaurant McDonald’s. Ceea ce nu a făcut decât să amplifice așteptarea tuturor, inclusiv pe a mea. De fapt, acum nici nu știu sigur ce așteptam. Oare ce înțelegeam eu atunci din tot ce se întâmpla? Probabil că eram dornic, ca orice copil, să vânez noi gusturi (nesănătoase), atras probabil și de toată imaginea de prieten al copiilor pe care și-o clădise firma. S-ar zice că mă câștigaseră de client, ca și pe mulți alți kinderi de ieri și de azi care își trăgeau și își trag părinții de mânecă să le ia un Happy Meal. (Nu l-am încercat niciodată.)

Dar iată că a venit și ziua Z. Nerăbdător, m-am îmbarcat cu bunicu’ și bunica în Oltcit și am luat cap compas cel mai căutat punct al zilei. Acolo, ce să vezi? Înăuntru și la mesele de pe terasă nu aveai loc să arunci un ac, la tobogan coada era comparabilă. Așa că ne-am hotărât să trecem pe la McDrive, adică un loc unde îți comanzi și îți primești porția direct în mașină fără să te mai dai jos, după care pleci și o mănânci pe genunchi în mers, în parcare la Timiș sau acasă din farfurii de porțelan. Nici acolo coada nu era mai prejos (ajungea până în stradă), dar măcar nu stăteam în picioare și rândul era oarecum mai ordonat. Am înțeles repede regula: la primul ghișeu comanzi, la al doilea plătești, iar la al treilea îți preiei comanda. Îmi amintesc că am luat ceva pe bază de hamburgeri, cartofi prăjiți și plăcintă cu mere. Plăcinta nu mi-a plăcut și nici acum nu-mi place. Celelalte, treacă-meargă. Le-am mâncat acasă și nu prea mi-au ajuns pe toate măselele.

Cam așa a fost ziua când americanii cu BigMac-ul au intrat în Brașov. Niciodată nu am mai văzut locul la fel de aglomerat. Între timp am înțeles că singurul lucru care îi diferențiază este acela că reușesc să vândă bine niște sandwichuri mici și scumpe. Un fel de aperitive. Totuși, de atunci și până azi am rămas cu o mică plăcere: de a sta pe terasă și de a privi specatcolul zilei. În prim plan, traficul rutier; mai în spate, munții Piatra Mare și Postăvaru. Deschiderea peisajului merită câte un McChicken din când în când.

De atunci, multe alte mărci de renume au apărut în Brașov, dar nici una nu a produs emulația din prima zi a McDonald’s-ului. Astăzi cunoaștem o saturație atât de mare de denumiri de magazine, cârciumi, benzinării și hipermarketuri încât nimic nu ne mai impresionează. Și nici eu nu mai am mintea și timpul liber de la 9 ani ca să mă entuziasmez de toate.

PS: În curtea McDonald’s-ului din „Steagu” există singurul vagon de tramvai rămas pe teritoriul Brașovului. Este un vagon motor (mai are și pantograful) Duewag folosit ca loc pentru petreceri de zile de naștere ale prichindeilor.

Alte amintiri:

I – Troleibuze
II – Gazeta de Transilvania
III – Cu trenul pe stradă

Șase litere sub stânci

Când au agățat cele șase litere pe Tâmpa m-am întrebat: la ce bun? E aproape ca pe vremuri, când au scris STALIN cu brazi printre foioase pe un întreg versant al Tâmpei. Acum nici nu s-au sinchisit să-i pună virgulă lui Ș. Dacă te uiți mai jos, în labirint, orice stradă are numele afișat de zeci de ori de-a lungul ei. De te rătăcești, e lucru cu folos. Arunci un ochi pe o tăbliță și afli unde ești. Așa am înțeles la ce e bun să scrii BRASOV deasupra urbei. Pentru cine nu știe în ce oraș a nimerit.

Cu textulețul acesta particip la Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema, despre care am aflat prin intermediul textului înscris de Alpha.

Baronii locali nu s-au inventat ieri, alaltăieri

Industriașul Friedrich Czell deținea la începutul secolului XX trei case alăturate pe Șirul Inului (latura Pieții Sfatului pe care actualmente se desfășoară traficul rutier). Să spunem că principalul business (sau geșeft, ca să fim în ton cu influențele lingvistice ale acelor vremuri) al lui Czell era fabrica de malț și bere din Dârste, precursoarea Aurorei din zilele mai recente. Și pentru că a putut, Czell a demolat cele trei case pe care le deținea în buricul târgului și a construit la 1904 Palatul Czell, o clădire impunătoare care se remarcă prin dimenisuni și impozanță.

Spuneți-mi  mie ce mahăr local din zilele noastre are puterea și mijloacele să își înalțe palat în Piața Sfatului. Și care dintre ei ar fi în stare, dacă ar avea posibilitatea, să și-l ridice cu atât de mult gust și respect pentru stilul dominant al zonei?

Concluzia? Pe lângă faptul că orice baronaș din zilele noastre i-ar invidia pentru „fița” de a-și fi ridicat palat în miezul cetății, baronii de acum un secol își iubeau orașul și aveau tot dinadinsul să lase ceva valoros pentru urbea în care au trăit vremelnic sau o viață întreagă. Palatul Czell este una din cele mai bune dovezi.

Astăzi, Palatul Czell se află în Piața Sfatului la numărul 26. Adăpostește sediul Băncii Naționale a României, o filială BancPost și o farmacie.

Două porți

Una din imaginile brașovene pe care le prefer este cea care îmi apare după căderea întunericului privind de pe strada Prundului, de undeva din dreptul terenului de sport al șaguniștilor, către cetate. Din semiobscuritatea serii răsar luminate Poarta Ecaterina și Poarta Șchei, vegheate din spate de silueta Bisericii Negre. Nu știu de ce îmi place atât de mult acest cadru, probabil pentru că în ultimul timp am avut foarte des ocazia să îl am în fața ochilor, probabil pentru că îmi sugerează un fel de adormire calmă și duioasă a cetății, probabil pentru că iluminatul monumentelor le scoate mai bine în relief la acea oră.

De fapt, trebuie să recunosc că zona ultimelor două porți de intrare în cetatea Brașovului rămase în picioare mă încântă în mod deosebit. Mi-ar fi plăcut să dăinuie până astăzi mai multe dintre vechile intrări, în mod deosebit Poarta Vămii, care marca intrarea pe strada cu același nume (actuala Mureșenilor) și a cărei frumusețe am remarcat-o demult în fotografii de dinainte de 1891, anul demolării în favoarea introducerii tramvaiului până în actuala Piață a Sfatului. Dar despre cele ce nu mai există vom vorbi când va veni vremea într-un articol separat. Revenind la cele prezente, este interesantă coincidența care a făcut ca singurele porți care încă ne mai încântă să fie atât de apropiate una de cealaltă. După mine, Ecaterina este sora mai frumoasă și mai dichisită a familiei, o adevărată piesă de arhitectură. Poarta Șchei (denumită inițial Poarta Orfanilor) este mai nouă și pare mai mult orientată către un rol funcțional decât către unul estetic. Construită într-o formă mai simplă, de arc de triumf, are și ghinionul de a se învecina cu Poarta Ecaterina, locul doi fiind evident pe plan estetic. Poarta Șchei preia astăzi traficul rutier, în timp ce Ecaterina nu se află nici măcar pe un flux principal de pietoni, așa că pe aici trec mai degrabă turiștii cu aparate de fotografiat, plimbăreții în căutare de frumos și liniște sau localnicii cu aparate de fotografiat (recte, eu).

Îmi amintesc de faptul că Poarta Ecaterina a zăcut oarecum în uitare până la cea mai recentă renovare din urmă cu câțiva ani. Cu tencuiala deteriorată, fără posibilitatea de a fi traversată, înconjurată de un spațiu verde neîngrijit, această bijuterie a peisajului urban brașovean nu strălucea. Timpul a trecut, s-au făcut și lucruri bune, iar poarta a fost restaurată, în zona dintre cele două porți (pe partea dinspre interiorul cetății) a fost amenajat un părculeț curat cu bănci și gazon tuns, situat de fapt în curtea Ordinului Arhitecților din România filiala Brașov-Covasna-Harghita care, de altfel, ocupă și un spațiu la etajul porții. De partea cealaltă, spre exteriorul cetății, curtea Facultății de Silvicultură este un loc boem, practic avangarda pitorescului cartier Șchei. Mai mare dragul.

Poarta Șchei este traversată zilnic de mii și mii de automobile și pietoni. Nici nu mai realizăm de fiecare dată că trecem printr-un monument care ocupă acel loc de sute de ani, probabil și ca urmare a faptului că nu am trăit vreuna din demolările celorlalte porți. Eu simt de fiecare dată nevoia să conștientizez și să mă aplec asupra faptului că în acel punct al orașului mai există două clădiri care vorbesc despre alte vremuri, în care o așezare se ghida după alte reguli, se delimita și își marca perimetrul în alt mod decât astăzi, iar organizarea politică, administrativă și teritorială urmărea cu totul alte cutume și principii.

Cam asta simte un fost șagunist, actualmente cu dese drumuri către și dinspre Șchei, despre cele Două Porți.

Mă simt norocos

Pentru că în ultimele două zile am asistat la exodul turiștilor din Brașov, în timp ce eu rămân aici. …Pentru că vacanța e gata, iar ceilalți o taie. Și pentru mine vacanța se termină, dar eu rămân cu Brașovul meu, iar fiecare drum înspre și dinspre locurile în care desfășor felurite activități (la care nu prea îmi vine momentan să mă înghesui) va fi o plăcere pentru că se va suprapune cu străzile atât de cunoscute și de iubite.

La mulți ani tuturor cititorilor! Vă doresc să petreceți cât mai multe zile plăcute sub Tâmpa!